Serendipity

Știa bine cine e. Poate prea bine.

De aproape un an, de când îl văzuse, din întâmplare, printre posturile TV, îi urmărise toate meciurile difuzate. Îi vâna fiecare victorie și se bucura de fiecare dată de parcă ar fi fost reușita ei. Tot spera că într-o zi o să-l întâlnească și vor face o poză împreună pe care o va posta pe FB doar pentru a stârni invidia tuturor femeilor din listă, deși se gândea că nu va avea curaj să meargă la el. Cu toate problemele și programul din ultima perioadă, îl cam uitase. Și iată acum, la nici 2 m distanță, stă chiar el.

Așezat în capul scărilor, era un munte de om. Atât de mare, că abia ai fi avut loc să treci de el. Butona un telefon și zâmbea din când în când.

– Nu încerca să ieși, un copac căzut blochează ușa, se aude o voce.

Nu-l văzusem, ieșind grăbită din lift, cu intenția de a fugi cât mă țin piciorele până la metrou și să sper că voi ajunge acasă cu hainele cât de cât uscate.

Când mi-am întors capul în direcția de unde s-a auzit vocea, am avut șocul vieții mele. Care erau șansele să rămân blocată într-o seară cu furtună, într-o scară de bloc, cu EL?? (Șansele ca părul meu să fie proaspăt spălat iar eu să fiu machiată erau chiar și mai mici, dar trecem peste…). Singura mea reacție a fost să..tac. Pentru că practic îmi era imposibil să vorbesc, având gura căscată.  Din fericire, telefonul lui m-a salvat pentru că îi acapara toată atenția. Exact în acel moment, probabil așteptând un răspuns de la mine, a ridicat privirea și m-a fixat. Dumnezeule, și ce privire! Atât de intensă și de pătrunzătoare, fiorul mi-a trecut prin tot corpul și s-a oprit în vârful degetului mic de la picior.  Mi-a zâmbit. Atunci mi-am dat seama că știe. Știe că știu cine e.

– Ești bine? Mă întreabă.

În timp ce încercam să articulez 2 cuvinte, îmi trecea prin cap gândul că probabil pieptul și abdomenul lui au mai puține fire de păr decât am eu pe picioare. What the fuck is wrong with you, femeie??!!

– Sunt ok. Doar că mă grăbeam să ajung acasă. Dacă mai stau mult aici voi pierde metroul, îi răspund.

Și probabil că aș fi început să îi povestesc de-a fir a păr viața mea, de la cum am avut păduchi în copilărie și până la încheierea unei relații de 10 ani, dacă nu îmi arunca iar, the look. Așa fac când sunt emoționată, vorbesc mult, repede și despre orice.

– Nu am mai mers de ceva timp cu metroul. Nu că nu aș vrea, dar pentru mine e mai convenabilă mașina, spune și iar zâmbește.

– Da, te cred, atâția fani..fane, îmi scapă porumbelul.

Îmi dau seama imediat de gafă, dar e prea târziu. Îmi aruncă iar un zâmbet și privește în pământ de parcă ar fi rușinat.

– Aaa, nu la asta mă refeream. Doar că metroul nu ajunge în toate locurile unde am eu nevoie. De aceea, pentru mine mașina e mai practică.

În timp ce vorbea, auzeam doar blablabla și contorizam de câte ori mi-a zâmbit.Parcă de 3 ori.Acum că am procesat răspunsul lui, mă simt ca o proastă.Se putea să nu o dau în bară??Poate că ar fi preferat să nu-l recunosc, iar eu o dau înainte cu fani și fane. Îmi trag două palme mintal și îmi mușc limba, să nu mai spun alte prostii.

Privesc pe fereastra de la ușa scării. Plouă cu găleata și e întuneric beznă. Nu se vede/aude niciun echipaj de intervenții care să vină să deblocheze drumul. Speranța mea de a fi la ora 1 în pat se risipește cu fiecare secundă ce trece.

– Nu vrei să stai jos? mă întreabă. Vom mai sta ceva timp aici..

Și se ridică. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni casual, cu o bluză slim fit prin care parcă vedeam pătrățelele cum mă cheamă să le ating, era un Adonis modern. Am de făcut doar câțiva pași până la el, însă mă simt de parcă trebuie să merg pe o sfoară, la 100 m deasupra pământului, atât de teamă îmi e să nu mă împiedic și să mă fac de tot de râs. Mă așez ușor, luptându-mă cu toate impulsurile corpului meu care îmi spun să îi sar în brațe. Respiră, inspiră, e ok acum.

– Și cu ce ocazie pe aici? îl întreb, băgându-mi nasul în treburile lui.

– Am avut un interviu pentru o televiziune. Dar tu?

– Aici lucrez. De fapt, aici îmi doresc să lucrez. Deocamdată sunt într-un program de internship, doar dacă voi face o treabă bună mă vor păstra în agenție. De aceea am și stat până la ora asta, încerc să câștig puncte în plus.

– Asta e un lucru bun, ești ambițioasă și perseverentă, îmi place.

Tocmai mi-a făcut 2 complimente? Și mi-a zâmbit pentru a 4 a oară. Visez.

– Știi, acum 12 ani, tot într-o seară ploioasă, tot într-o scară de bloc, am avut parte de primul meu sărut, mă trezesc vorbind.

De ce, de ce, de ceeeee??! În mintea mea deja sunt moartă din cauza bătăii pe care mi-am aplicat. Râde. Toată fața i se luminează. Zâmbesc și eu, jenată.

– Îmi cer scuze, nu am vrut… să…înțelegi tu. Sunt foarte obosită și îmi e foame și frig și vreau acasă.

Bună treabă, acum îmi exprim și sentimentele în fața lui.

– Nu te scuza. Și eu sunt în aceeași situație ca și tine. Doar că primul meu sărut nu a fost acum 12 ani, într-o scară de bloc, spune el râzând.

– Dar unde? Plusez eu.

Ridică o sprânceană și parcă se gândește dacă să îmi povestească sau nu.

– Bine, dar asta trebuie să rămână între noi. Aveam 10 ani și o fată de la o clasă vecină se îndrăgostise de mine. Era foarte…dezvoltată și nu prea drăguță. Iar eu nu o plăceam și nici nu eram foarte voinic. Într-o zi m-a prins în toaleta baieților și m-a pupat cu forța.

Era rândul meu să râd. În hohote. Îmi și imaginam, un C.  slăbuț ținut cu forța de o fată de vreo 40 kg, cu fața plină de coșuri, care voia să-l sărute.

Ne privim și râdem amândoi. Nu voi uita niciodată sentimentul acela de bine, bătăile accelerate ale inimii și fluturașii în stomac pe care i-am simțit atunci.

Momentul nostru e întrerupt de un bătrân care coboară scările. Mă ridic să îi fac loc să treacă. În gândul meu îl blestem pentru că și-a găsit să apară acum, când discuția cu C. mergea atât de bine. Îmi dau seama că probabil acum ni se va alătura și el și îl urăsc și mai tare.

– Nu puteți ieși, ușa e blocată, îi spun.

– De ce nu ați folosit ieșirea din spate? întreabă el.

Mă uit șocată la C., el la mine, amândoi la bătrân.

– Există o ieșire prin spate? întreabă C.

– Normal că există. Veniți cu mine.

Și mergem amândoi în spatele bătrânului, cu capul în jos, ca doi copii care au făcut o boacănă iar acum educatoarea îi duce la colț. Îmi vine să îi dau un cot lui C. pentru că nu s-a gândit că poate exista și o altă ieșire, dar îl surprind că mă privește și îi zâmbesc.

– Încă plouă, îi spun când ajungem la ușă și scăpăm de bătrânul băgăcios. Păi…mi-a părut bine să vorbesc cu tine. Eu o să aștept un taxi.

– Dacă tot ai încredere să te urci în mașină cu un necunoscut, te pot duce eu acasă, îmi spune.

Îi caut privirea să văd dacă vorbește serios. E senin și zâmbește. O să visez zâmbetul ăsta.

– De regulă nu aș face asta, însă nu cred că va trece prea curând un taxi pe aici…Și chiar îmi e somn. Așa că dacă nu e prea mare deranjul..

– Nicio problemă. Măcar așa te pot răsplăti pentru că mi-ai ținut companie.

– Păi nu am avut de ales, nu? îi întorc zâmbetul.

– O să merg să aduc mașina, între timp să nu pleci de aici, îmi spune și apoi dispare în ploaie.

Profit de liniște și singurătate să mă gândesc la ceea ce tocmai s-a petrecut. Poate că există destin, poate că totul s-a întâmplat cu un scop, poate e un semn. Sau poate că mă entuziasmez prea repede atunci când nu există nicio bază reală și că totul e doar o coincidență.

Mă trezește din visare un claxon. Îl văd făcându-mi semn să merg. Respir adânc și o iau la goană, rugându-mă să nu cad în vreo băltoacă.

Primul lucru pe care l-am sesizat atunci când am urcat în mașină a fost mirosul. O combinație între mosc și tabac, atât de pătrunzător și de masculin. Arunc o privire discretă în jurul meu și concluzionez că până și mașina denotă anumite calități ale lui C. , cu ușurință o poate folosi drept carte de vizită. Îl văd și pe el cu coada ochiului, picături de apă i se preling de pe firele de păr, pe frunte. Cum poate fi cineva atât de sexy fără să facă nici cel mai mic efort??!

– Cum de nu ne-am gândit că ar mai putea exista și o altă ieșire? rupe el tăcerea apăsătoare.

– Nici prin cap nu mi-a trecut. Dar privește partea bună, vom avea ce povesti copiilor noștri. Zdrang, altă gafă. Mă corectez repede. Adică..tu copiilor tăi, eu copiilor mei…Prea târziu, a sesizat-o și din nou zâmbește.

În timp ce îi spun adresa, el pune niște muzică. Saxofon. În gândul meu îmi spun că nici că se putea un cadru mai reușit, menit să mă facă pe mine să mă zvârcolesc în interior. Mă las mai jos în scaun și ascult. Ploaia, muzica, inima.

Poate au trecut câteva minute, dar mă simt de parcă au trecut câteva ore. Tot corpul mă doare, pleopele îmi sunt lipite, cu greu reușesc să deschid ochii.

– Hei, te-ai trezit, îmi spune zâmbitor.

Atunci îmi dau seama că am adormit în mașină. Și că totul a fost real, nu un vis. Mă rog să nu fi dormit prea mult și că nu mi-a curs salivă din gură. Sau măcar ca el să nu fi văzut asta.

– Dumnezeule, îmi cer mii de scuze, bolborosesc în timp ce caut după geantă, și apoi după cheile din geantă.

– Liniștește-te, îmi zice și își pune mâna peste mâna mea agitată. Totul e în regulă, abia am ajuns.

Îl privesc și mi-aș dori ca el să-mi citească gândurile, să simtă ce simt și eu. Îmi alung repede acest gând.

– Îți mulțumesc pentru tot. Chiar mi-a făcut plăcere să fiu în compania ta. Să ai o noapte frumoasă, îi spun în timp ce cobor din mașină, încercând să nu privesc în urmă.

– Poate că tu știi care e numele meu, însă eu nu îl cunosc pe al tău, îl aud spunându-mi.

Mă întorc și îl văd aplecat spre geamul portierei din dreapta. Așteaptă să-i răspund.

– Chiar îți dorești asta? Inima îmi bate cu putere.

– Normal, am nevoie de acest detaliu pentru atunci când voi povesti întâmplarea copiilor mei, spune zâmbind.

– A. , îi spun și plec în viteză, gândindu-mă că trezirea mea la realitate a fost poate prea bruscă și prea dureroasă.

E ora 1 când intru pe ușă. Parcă mi-a pierit și somnul. Îmi pun un pahar de vin roșu și las apa să umple cada. Mă voi gândi la ce s-a întâmplat, însă acum singura mea grijă e să mă epilez pe piciore.

Advertisements

4 thoughts on “Serendipity

  1. Desi am fost mereu constienta de creativitatea mea, niciodata nu m-am gandit sa scriu o carte. Am luat in considerare aceasta varianta recent, dupa ce am distribuit articolul iar oamenii au inceput sa ma incurajeze sa continui pentru ca stilul meu de a scrie le capteaza atentia, parca se transpun perfect in poveste si sunt nerabdatori sa afle ce se intampla mai departe. Iubesc cartile chick-lit si cred ca asta mi se potriveste cel mai bine, ca stil de a scrie. 😉

    Like

  2. Cu siguranta iti mai ardea de epilat :)) Foarte frumoasa povestea si sincer,cand credeam ca-mi cad ochii in gura m-ai facut sa rad. Am vizualizat in minte fiecare detaliu. Parca s-ar fi derulat un film. Astept o continuare. ❤ :*

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s