Mărţişorul – etimologie şi semnificaţii

Pe măsură ce uzul curent a adoptat termenul martie pentru luna respectivă, marţ şi diminutivele sale s-au specializat pentru a denumi obiectul devenit de podoabă şi, de aici, martie a devenit luna lui mărţişor sau luna mărţişorului.

ziarullumina.ro

Pentru cea de a treia lună a anului, care se apropie, cea mai veche denumire a fost chiar marţ (formă moştenită din lat. martius), prezentă, de exemplu, încă în texte coresiene, dar denumirea populară a fost înlocuită în scris de variantele culte, mart şi martie (de provenienţă slavonă şi neogrecească).

Un foarte interesant fenomen lingvistic pentru discuţia de faţă îl reprezintă trecerea celui mai vechi nume al lunii asupra obiectului decorativ de astăzi, purtat mai ales de fete şi femei, din prima zi a lui martie, o practică magică la origine, întrucât i se atribuia puterea de a asigura sănătatea, iar momentul avea semnificaţia lui augurală: obiceiul datează din perioada când martie era, după ciclurile vegetaţiei, prima lună a anului.

Însuşi obiectul s-a numit, până la începutul secolului trecut, chiar marţ; iată mărturia dintr-un text popular: „Hai să punem marţuri la mână, să fim sănătoşi”.

De la acest substantiv s-a dezvoltat o bogată familie diminutivală; luna, ca şi firele de aţă roşie şi albă purtate acum în piept, s-au numit mărţişor, iar obiectul de podoabă a cunoscut şi alte forme de alint: marţăruş, mărţiguş, ba chiar mărtişor!

Pe măsură ce uzul curent a adoptat termenul martie pentru luna respectivă, marţ şi diminutivele sale s-au specializat pentru a denumi obiectul devenit de podoabă şi, de aici, martie a devenit luna lui mărţişor sau luna mărţişorului.

Ne reţin atenţia şi aspecte etnografice primordiale în legătură cu mărţişorul. Ca notă generală, acesta se făcea din două fire de aţă (sau de lână), de culoare albă sau roşie, împletite, şi se purta la gât, la mână sau la picior.

Pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, se consemnează frecvent că se punea şi o monedă (de aur, de argint sau din alt metal): „Se leagă la gât un fel de zgardă din alb şi roşu şi cu nişte parale; se dezleagă la Moşi“; „fetele îşi leagă la gât şi la mână un fir de lână roşie şi unul alb, aninând la gât şi parale; le poartă până la Florii; atunci zgardele se leagă de copacii din grădină, iar paralele se poartă până la Sf. Gheorghe, când cumpără cu ele caş proaspăt (sau pâine) şi vin roşu; să fie roşii ca vinul şi albe cum îi caşul“.

Asocierea culorilor alb şi roşu, ale firelor de aţă, cu acelea ale unor alimente având semnificaţie simbolică (pâine, brânză, vin) se explică printr-o optică pastoral-agricolă: „mărţişor făcut de la lăsatu de sec de brânză; fata îl trece prin brânză, ca să fie albă ca brânza (suntem departe de moda „bronzatului“) şi-l spală şi prin vin, ca să fie roşie ca vinul“.

Sănătatea, frumuseţea şi fertilitatea, ca finalităţi ale vechii practici magice, se manifestă şi prin obiceiul de a scoate mărţişorul când înfloresc pomii: „îl pun într-un zarzăr sau prun care înfloreşte“.

În cursul unor anchete etnolingvistice din secolul trecut, se constata că obiceiul, marcat încă la ţară de semnificaţii magice, era deja pe cale de dispariţie.

În urma pătrunderii în mediul urban, „voga“ în care se află el astăzi se prezintă ca o revigorare (în parte comercială), într-o altă ipostază: aceea de felicitare la început de primăvară, exprimată prin obiecte miniaturizate, într-o diversitate ce descurajează orice ambiţie de inventariere.

Totuşi, o tentativă de abordare din perspectiva antropologiei culturale ar putea avea ca punct de plecare simbolica unor obiecte (amuletele) ce s-au purtat iniţial, înaintea banilor (transpuse în potcoavă, frunză de trifoi cu patru foi, ghiocel, un coşar; mai nou: semne zodiacale).

Mai este o deosebire importantă: pe vremuri, mărţişoarele, din fire de aţă, cu mici cănăfiori sau rozete , erau confecţionate de fete şi oferite flăcăilor (care le purtau la căciulă sau la pălărie); astăzi, fetele aşteaptă ca atenţia să se manifeste din partea băieţilor, ca în cazul oricărei felicitări…

Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezenta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele si da-mi albetele”.

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: ” scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet… Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul “Cu bastonul prin Bucuresti”: “…La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand “farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

…Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma “Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”

Din toate acele traditii ni s-a păstrat doar esenţialul: firele de mătase ale mărţişorului sunt tot de culoare albă şi roşie!

 

Advertisements

One thought on “Mărţişorul – etimologie şi semnificaţii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s